Caracterizarea lui Harap-Alb

Patricia Pecol, X U

Ion Creangă (1837 – 1889) este unul din scriitorii care se încadrează în epoca marilor clasici, opera sa fiind clasificată în curentul literar numit realism. Este considerat creatorul basmului cult în literatura română. Puncte de reper în creaţia lui Ion Creangă sunt „Amintiri din copilărie”, „Poveşti”, „Povestiri” şi „Povestiri didactice”. „Povestea lui Harap-Alb”, cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, a fost publicat în revista „Convorbiri literare” la 1 august 1877.

Ca orice basm, „Povestea lui Harap-Alb” ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii o originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de cele negative. Personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putându-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot să reînvie, prin leacuri miraculoase, pe cei care sunt omorâţi.

Tema basmului „Povestea lui Harap-Alb” este aceeaşi ca a basmelor populare, în genere, şi anume triumful binelui asupra răului.

Călătoria pe care o face Harap-Alb pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării şi maturizării lui, ceea ce face din el un personaj de Bildungsroman.

Mijloacele de caracterizare abordate de narator sunt complexe, atât directe, cât şi indirecte.

Caracterizarea directă este făcută nu numai de narator: ”fiul craiului, boboc în felul său…”, „naiv”, „credul”; de Sfânta Duminică: „luminate crăişor”, ”slab de înger”, ”mai fricos decât o femeie”, ”găină plouată”; de cal: ”nu te ştiam aşa de fricos” ci şi de Spân: ”pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”.

Caracterizarea indirectă este făcută prin nume, prin limbaj, gesturi, fapte: „ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la pagubă şi la câştig, şi prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânşii, în călătoria sa la împăratul Roş”; ocoleşte nunta de furnici, primejduindu-şi viaţa; dragostea pentru albine şi furnici îl face să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă sau să zăbovească pentru a le construi un adăpost şi prin relaţiile cu celelalte personaje: ştie cum să se comporte cu cei din jur: cal, albine, furnici şi cei cinci voinici, şi de aceea primeste ajutorul acestora.

Începutul basmului prezintă un mezin al craiului care nu are încă un nume şi îşi păstrează acest statut anonim până când, naiv şi excesiv de credul, îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde – fratele craiului – în acela de slugă a Spânului, primind numele de „Harap Alb”. Numele lui este un oximoron, Harap-Alb însemnând „negru – alb”, deoarece „harap” reprezintă „negru, rob”.

Relaţia protagonistului cu tatăl său simbolizează transferul de la o generaţie la următoarea. Fiul cel mic al craiului pleacă la drum luând hainele de mire, armele de luptă şi calul tatălui său, cu care acesta participase la lupte. Plecând la drum, „numai iaca îi iese şi lui ursul înainte” pe pod, episod care marchează începutul maturizării sale şi scoate la iveală caracterul milos: „Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om zicând: -Dragul tatei, nu da, că eu sunt”. Podul în sine, pe care se petrece acest episod, separă simbolic două lumi: cea a copilăriei sale de cea plină de necunoscut care îl va transforma.

Relaţia lui Harap-Alb cu Spânul, personajul negativ al basmului, conduce firul acţiunii până la finalul acestuia. Lipsit de experienţă, „boboc în felul său la trebi de aieste”, mezinul craiului devine sluga Spânului, îşi asumă şi noul nume, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. Îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap Alb nu-l trădează niciodată pe Spân, deşi acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, „piatra cea mare din capul cerbului strălucea” atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i „deie bănărit cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”, dar Harap-Alb şi a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului.

Sfânta Duminică este un personaj cu puteri supranaturale, care apare simbolic de trei ori în basm. Prima sa apariţie pune în evidenţă caracterul altruist al fiului craiului: „Ţine, mătusă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult”, pe care ea îl răsplăteşte dezvăluindu-i viitorul: ”…puţin mai este şi ai să ajungi împărat, cum nu a mai stat altul pe faţa pamântului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. Răsplătindu-i comportamentul, Sfânta Duminică îl va ajuta pe mezin să treacă cu bine peste două încercări, simbolizând ajutorul divin acordat viitorului împărat.

Aşa cum spunea şi George Călinescu în „Estetica basmului”: „În basm, nicio faptă eroică n-ar fi posibilă fără cal”, tot aşa nici Harap-Alb nu ar fi trecut peste atâtea momente grele fără ajutorul înţeleptului său cal cu puteri supranaturale, care a ştiut întotdeauna să îi dea sfaturile potrivite. Deşi iniţial acesta este prezentat ca „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele”, după ce mănâncă jăratic „se scutură de trei ori şi-ndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Calul se dovedeşte a fi foarte devotat noului său stăpân, dându-i întotdeauna replici pline de încredere şi umor, menite să-i ridice acestuia moralul, iar Harap-Alb i se destăinuie şi i se plânge de pretenţiile Spânului ca unui adevărat prieten.

O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul acumulând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite – la nevoie – adevărate talente: „tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul”.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.

George Călinescu spunea în „Ion Creangă – Viaţa şi opera” (1964, pagina 375): „Conţinutistic, „Povestea lui Harap-Alb” se petrece într-un spaţiu geografic şi sociologic convenţional, avem de-a face cu împăraţi curteni, sfinte, monştri, nimic nu e particular, nimic n-aduce aminte de orânduirea noastră, de peisajul nostru. Schematismul propriu folclorului, încărcat cu atâta artă, nu-i de natură, cum am spus, să placă poporului, care cere ca basmul să-i fie mereu reeditat oral. Însă îndată ce un povestitor ar relua şabloanele, spunându-le improvizat şi în felul său, toată arta s-a dus, şi Creangă a încetat să mai existe. Într-un cuvânt, secretul la Creangă stă, ca la orice poet cult, în studiul efectelor, în cuvântul rar, în fixitate.”

Personal, sunt de părere că Harap-Alb, eroul basmului lui Creangă, deşi este caracterizat complex şi supus unei înlănţuiri impresionante de întâmplări, iese oarecum din schema personajului basmului popular. Chiar dacă poate fi identificat cu Făt Frumos care se înfruntă cu zmeii, Harap Alb nu se luptă niciodată cu Spânul şi nici nu comite păcatul omorului. Consider că, din acest motiv, basmul conceput de Ion Creangă se diferenţiază prin stil şi conţinut de celelalte opere de acest gen.

Published in: on Octombrie 25, 2009 at 3:18 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://ingeniumliteratura.wordpress.com/2009/10/25/caracterizarea-lui-harap-alb/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: