Cum am inceput sa scriu poezii…

Cum am inceput sa scriu poezii…

Silvia Deme, XU

Am ajuns intr-o lume straina. Am intrat intr-un univers ciudat si incurcat, in care nu cunosc pe nimeni, dar in care sunt cunoscuta de toti. Peretii acestui regat sunt claditi din clestar gros si imaginile pe care le vad in jurul meu sunt supuse unor schimbari drastice. Oamenii sunt fie prea mici, cu capete imense si burti ciudate, fie sunt extrem de inalti si foarte slabi, cu capul cat un pumn. Ei ma saluta politicos, isi dau jos palariile in fata mea si doamnele fac reverente elegante. Ma simt stanjenita si in acelasi timp ma simt mandra. E groaznic si imbatator, vreau sa ii opresc si vreau sa ii fac sa continue.

Uneori, cristalul are nuante rozalii, alteori pare a fi albastrui. Vad lumea prin culori diferite, vad lumea colorata in nuante de bucurie, in nuante de tristete si mandrie. Fiecare structura are la baza un nou sentiment, fiecare culoare ia fiinta dintr-o traire noua sau o idee. Ele sunt create de mine, nuantele sunt date de inima mea si mintea mea e cea care da nastere omuletilor aceia ciudatei.

Tarziu am realizat un lucru esential : Eu sunt creatorul lumii in care am ajuns. In mine exista un intreg univers animat, viu, de care am grija si pe care il iubesc cu toata fiinta mea. Cu idea asta in minte, am decis sa ii cunosc pe oamenii de care eram pana mai ieri speriata, dar cand am vrut sa ii descopar mi-am dat seama ca nici nu era nevoie. Ii cunosteam de mult, le stiam numele si aspiratiile si nevoile. Ii cunosteam asa de bine fiindca erau parte din mine si pentru ca eu eram fiecare dintre ei.

Fetita cu ochiii mari si zambetul bland care oferea cuvinte frumoase.

Domnul caruia i se citea ambitia si determinarea in privire, cel cu hainele purpurii care imi spunea cu aroganta cine e el.

Femeia prea inalta si slaba, oarecum urata, dar pe care nu ma saturam sa o privesc.

Mi-am spus ca lumea trebuie sa ii cunoasca. Oameni ar trebuie sa intre putin in oraselul meu bine organizat, plin de culori si de viata, de atat de multe nuante. Ar trebui sa ii cunoasca pe ei, pentru a ma cunoaste pe mine. Pe mine, care sunt veselie si sunt zambete si bucurii. Pe mine, care sunt furie si suparari si lacrimi si aroganta. Pe mine, care sunt unica si totusi sunt la fel ca fiecare.

Intr-o zi am pus mana pe un pix si am luat o foaie si am inceput sa desenez. Am inceput sa astern pe hartie curbe si linii precise, sa arat chipuri cunoscute doar mie. Ei se incruntau sau zambeau de pe foia din fata mea. Nu erau reali pentru lume, erau doar pentru mine. Erau portretele pe care am stiut sa le fac si asa am stiu eu sa ii prezint pe ei tuturor celor din jur. Nu erau colorate si nu erau sofisticate. De fapt, erau doar o insiruire de cuvinte pe o pagina alba, erau versuri si erau paragrafe si erau tot ceea ce vroiam eu sa fie. Asa am eu incercat sa ii arat lumii. Asa am inceput eu sa scriu poezii.

Published in: on Noiembrie 7, 2009 at 1:58 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://ingeniumliteratura.wordpress.com/2009/11/07/59/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: